Poveștile celor care au învins depresia transformate în artă

Tulburarea depresivă, numită adesea pur și simplu depresie, este mai mult decât simpla senzație de tristețe sau trecerea printr-o etapă mai dură a vieții. Este o afecțiune gravă de sănătate mintală care necesită înțelegere și îngrijire medicală. Lăsată netratată, depresia poate fi devastatoare atât pentru cei care o au, cât și pentru familiile lor. Din fericire, cu tratament, mulți oameni își pot îmbunătăți starea.

În Europa sunt peste 40 de milioane de oameni diagnosticați cu depresie, adică de două ori populația României. Depresia este principala cauză de invaliditate la nivel mondial și 1 din 4 persoane va fi afectată personal de probleme de sănătate mintală, precum depresia, pe durata vieții. Unii vor experimenta un singur episod depresiv într-o viață, dar pentru majoritatea, tulburarea depresivă reapare. Fără tratament, episoadele pot dura câteva luni până la câțiva ani.

Janssen, împreună cu Coalitia Organizatiilor Pacientilor cu Afectiuni Cronice din Romania – COPAC –  a lansat campania „Să învingem depresia”, prin care încearcă să crească gradul de conștientizare asupra dificultății gestionării diverselor tipuri de depresie, inclusiv tulburarea depresivă majoră.

Prin arta vizuală de inspirație japoneză Kintsugi, poveștile a cinci pacienți care au traversat perioade de depresie capătă o dimensiune artistică. Tradus ca „tâmplărie de aur”, kintsugi tratează spargerea și repararea unui obiect ca parte a istoriei acestuia, nu ca un eveniment care trebuie ascuns.

Lidia Alina Nicolae, artist plastic, reușește să transpună poveștile celor cu depresie în obiecte de ceramică restaurate după șocul spargerii lor. Fiecare dintre aceste obiecte relatează o poveste vizuală, care transmite că prin răbdare, grijă și în timp, oamenii cu depresie pot începe procesul de vindecare.

Andreea, 33

“Se adunaseră multe. Multă presiune pe umerii mei: că fac 30 de ani și nu am făcut nimic cu viața mea, că nu am un copil, că nu am un business așa cum mi-l doream. Aveam impresia că trece timpul pe lângă mine și nu fac lucruri. Mă simțeam stresată, panicată și tristă de foarte multe ori. În felul ăsta am ajuns ușor-ușor la “depresia aia de manual”: am avut două săptămâni în care nu m-am ridicat din pat, mergeam doar până la baie și asta mi se părea extrem de greu, am avut o insomnie cruntă. Dormeam o ora – două pe noapte, în rest doar mă uitam pe tavan și plângeam. Nopțile erau foarte grele. Noaptea clacam cel mai des. Mi se parea ca s-a terminat lumea și că nu mai are niciun sens să trăiesc, că oricum nu mai este nicio fericire în lume și n-o să mai găsesc niciun fel de plăcere. Situația era foarte sumbră. Nu era lumină, culoare, veselie. Mă simțeam pe fundul lacului, într-o mlaștină vâscoasă, pe nisipuri miscătoare.

Aveam doua variante: ori mă opresc din a trăi în felul ăsta, ori ies cumva din situație. Am zis: OK, trebuie să fac ceva. Trebuie să iți dorești foarte tare să schimbi lucruri și să înțelegi lucruri și probabil eu, ajunsă pe fundul lacului, simțeam că n-am unde să mă duc mai jos de atât. Așa că am mers la terapie. După o lună de discuții și teste împreună cu terapeutul, am ajuns la diagnosticul “depresie cu tendințe suicidale”. M-a pus să semnez un contract în care sa spun că nu o să mă sinucid pe perioada terapiei – ceea ce a fost șocant pentru mine. Avusesem gânduri suicidale, doar că nu le-am conștientizat și nu le-am dus la capăt.

Acum sunt recunoscătoare pentru ce mi s-a întâmplat, pentru că mi-am dat seama că dacă nu treceam prin momentul ăsta depresiv, m-aș fi ascuns eu pe mine încă foarte multă vreme. Nu aș fi avut curajul să spun niște lucruri pe care le gândesc, așa cum le gândesc, nimănui. N-aș fi fost în stare să mă arăt așa cum sunt, să iau niște decizii legate de viața mea în funcție de mine și de cum sunt eu. Am învățat să nu mai generalizez și să nu îmi fie rușine cu ceea ce sunt.”

Nușa, 38

”Am avut o copilarie destul de atipică și am amintiri la vârsta de 5 – 6 ani când încercam să îmi tai venele sub masa din bucătărie. Și pentru că nu reușeam să o fac, mă simțeam lașă. Mă autopedepseam. Eram și mai supărată și nervoasă pe mine că nu am curajul și tăria să fac lucrul ăsta. Încă de pe atunci simțeam că nu îmi găsesc locul. Am învățat de atunci să fac față situațiilor solicitante, așa că ce a urmat în viața mea m-a găsit cumva pregatită.

Am fost mereu curajoasă, dar chiar și așa, mulți ani am trăit în negare. Era mai ușor să ascund sau să zic că va trece. Credeam că tot ce se petrece e normal. Era de fapt percepția mea despre normal prin prisma standardelor setate de mic copil. M-am simțit mult timp ca un lup singuratic, deși trăiam într-o haită. Am avut momente când mă trezeam dimineața și mă gândeam “Doamne de ce n-oi fi murit în noaptea asta, de ce mi-ai mai dat o zi?”. Mă durea carnea. Acum câțiva ani nu eram la fel de deschisă să vorbesc și nu am recunoscut că am depresie din cauza faptului că mă simțeam vinovată. Am devenit deschisă în urma depresiei prin care mi-am dat seama cine sunt cu adevărat. Am învățat nu numai să accept că pot să și greșesc, dar să mă și iubesc așa cum sunt.

De când am copii, mi-am dat seama că pentru ei vreau să fac lucruri. Am ajuns să mă prețuiesc și pe mine cât ii prețuiesc pe ei. Înainte de copii m-am gândit la sinucidere. După copii, insă, nu. Am luptat de dragul copiilor, dar acum mi-am dat seama că și eu meritam și trebuia să lupt și de dragul meu.

Am stiut că sunt singura persoană care mă poate scoate din această stare așa că am început să lucrez cu mine. Pur și simplu m-am tras singură de jos. Incă sunt momente în care simt că urmează o perioadă, dar nu mai rămân în ea. E un flux de energie pe care îl accept, îl primesc, e al meu, mă pătrunde, dar trece și mă bucur că am primit o nouă zi.

Mi-am schimbat jobul, deși mulți mi-au spus că nu pot. Asta m-a făcut să lupt și mai mult și să pot. Odata ce m-am ridicat eu am văzut cum se ridică toți cei de lângă mine. Am renăscut de la 0.”

Cristina, 38

”Povestea mea e o poveste de căutare de sens.

În viața mea, încă de micuță au existat mai multe episode de depresie. De fiecare dată am revenit și mai puternică și am căzut și mai mult, dar m-am ridicat din nou. Am atins multe vârfuri, sunt mandră de faptul că m-am ridicat de atâtea ori.

Uitându-mă în urmă, cred că primul moment a fost pe la 8 ani, când m-am întors de la bunici acasă la părinți și mi-am dat seama că nu are timp nimeni să mă iubească. Numai că atunci nu am realizat. Un copil nu poate să iși dea seama că este în depresie. Și atunci, m-am spart în bucăți și m-am lipit singură, dar m-am lipit strâmb. Nu știu dacă a fost cu foiță de aur.

Am luat decizia că dacă nu mă iubește nimeni, o să mă fac eu iubită mai târziu și pentru asta o să învăț și o să mă bazez numai pe mine. Și o să mă fac eu mare. Am învățat și am învățat și am devenit cea mai bună. Am citit enorm, m-am refugiat în vise și am ajuns acolo unde mi-am droit.

Având tot ce mi-am droit, am realizat că nu sunt fericită. Nu am știut de ce și așa am avut prima tentativă de suicid. Având tot. Am fost găsită după ce am luat pastilele și am fost dusă la medic. Abia atunci am înțeles că ceea ce trăiam era depresie. Am înțeles că adultul din mine s-a dezvoltat extrem de bine și de funcțional, însă copilul din mine a rămas acolo. Când te maturizezi brusc, activezi adultul mai devreme decât este cazul și oprești copilul din dezvoltare emoțională. Acest dezechilibru te poate marca. Eu eram în continuare un om de succes și din afară toată lumea credea că nu am nicio problemă. Eram veselă, energică, optimistă, carismatică, dar când ajungeam acasă mă prăbușeam în pat și plângeam și nimic nu avea sens. Depresia e lipsa de speranță, e gri. Afară poți să fii alb și în suflet să fii negru, așa că joci acolo în zona de gri, dar înăuntru e un gol imens. Cum spuneam la început, cred că rolul nostru este să dăm un sens emoțiilor noastre. Să ne facem visele realitate, să dăm un sens real, indiferent ce ne oferă viața, noi putem să oferim vieții ceea ce ne dorim.”

Adriana, 37

Când iți imaginezi cum va fi viața ta și o trăiești și nu are nicio legătură cu ce ți-ai imaginat, ai un șoc– ăsta a fost la mine momentul de declic. Am fost programată și educată să fiu o fată bună, să învăț, să iau note mari, să mă gândesc la ce zic vecinii, să dau la facultate, să mă angajez, să mă mărit, să fac un copil și asta e. Mi-am dat seama că sunt mult mai multe lucruri pe lângă toate astea.

M-am trezit și m-am întrebat cine sunt eu și ce fac eu aici. Și a fost un moment destul de puternic. Tot ce însemnă rutina, obisnuința, realitatea zilnică, nu mai prezentau interes. Nu mai conta că aveam job, familie, prieteni, că pot să ies, să mă distrez. E un moment în care ceea ce ți-ai construit cu tine nu mai contează. Nu am avut gânduri de suicid. Iubesc foarte mult viata, dar stăteam pe jos și plângeam în continuu. Plângeam tot ce nu am putut să plâng până atunci. Nu găseam portița de ieșire în a mă orienta într-o direcție.

Pasul cel mai greu e conștientizarea și recunoașterea, iar pasul 2 este găsirea puterii să treci. Am avut noroc de un terapeut extraordinar. E important să existe cineva cu care să vorbești despre acest lucru. De mult, psihoterapeutul meu mi-a dat o păpușă matrioșca. Pe cea mai mică. Pentru că până la urmă acolo ajungi. La copilul interior, să îl iubești, să îl accepți și să îl vindeci ca să devii un adult vindecat. Mi-am dat seama că depresia te face să nu mai fii atât de axat pe tot ce înseamnă exterior. Te aduce la tine înăuntru. Eu am văzut-o ca pe o binecuvantare, ca pe o pauză de care am nevoie să stau eu cu mine, să zic nu, să recunosc. Le-am spus celor dragi: Trec printr-o stare depresivă. Știu că și vouă vă este ciudat și nu știți cum să mă ajutați. Simplul fapt că voi mă acceptați și sunteți lângă mine mă ajută și o să vedeți că în curând o să îmi revin. Sunt recunoscătoare pentru fiecare gând pe care nu l-am înțeles, pentru fiecare durere, pentru fiecare drum încâlcit, pentru că toate m-au adus aici. Toate capătă un sens la un moment dat. Puterea este în interior. Trebuie doar să fim deschiși să o lăsăm să iasă.”

Daniel, 40

Primele simptome le-am observat la 12 ani. Ăsta a fost începutul unei serii de momente de depresie. Acum, ca adult, situația care mi-a dat peste cap vagul echilibru pe care îl aveam, a fost faptul că lucram foarte mult, 14 – 16 ore pe zi, 7 zile pe săptămână și ajunsesem în burnout. Îmi amintesc că munceam și beam ceai din cana mea în fiecare zi. Era un mix între oboseala fizică și cea mentală. Mi-am dat demisia. Nu mai puteam să merg mai departe și pur și simplu am intrat într-o zonă de nervozitate, de inutilitate, de lipsă de sens. Mă simțeam ca o bilă pe o roată. Când se învârtea roata, eu trebuia să mă învârt. Nu ai control asupra a ce se întâmplă cu roata. Asta înseamnă depresia pentru mine. M-am gândit la sinucidere. E cumva inevitabil să nu ajungi la gânduri sinucigașe. Sinuciderea este pentru toate formele din univers, un singur lucru: terminarea durerii. Nu mai poți duce durerea pe care o simți. Așa vedeam eu sinuciderea, ca pe o ieșire din tunelul durerii. Din această căutare de instrumente prin care să pun capăt durerii, am ajuns la o soluție mai puțin dăunatoare, și anume terapia.

Am fost ajutat de oamenii din jur să ajung acolo. Te ajută să ai in jurul tău oameni care să te susțină, să te iubească, să aibă grijă de tine. Fiecare dintre noi are nevoie să simtă că e important și că are parte măcar de un micron de atenție. Te ajută să poți să discuți liber despre o problemă și să nu mai fie o stigmă, dar, în același timp, decizia finală este covârșitor de mult una internă, personală. Începutul terapiei este un eveniment care mi-a salvat viața.”

Intrați pe https://www.janssen4patients.com/ro/boli/tulburarea-depresiva-majora/sa-invingem-depresia/tulburarea-depresiva-majora , citiți despre depresie și duceți vorba mai departe. Depresia nu este nici o vină, nici o rușine, este o boală ca oricare alta.

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”.